Evoluția unei specii: de la păcatul originar la păcatul taxonomic

Sau cum am ajuns să fim prea deștepți pentru propriul nostru bine

În Eden, regula era simplă: nu mânca din fructul cunoașterii. Eva a mâncat. A fost alungată. Punct.

Astăzi, Eva ar avea avocat, studii sociologice despre presiunea șarpelui, analize psihologice despre trauma abandonului divin, și o taxonomie completă a fructelor interzise versus cele de supraviețuire.

Și probabil că 82% din îngerii mioritici ar fi de acord că, în contextul dat, nu ar fi avut de ales. Precum pe pământ, așa și în cer…

Capitolul I: Când am învățat să numărăm păcatul

Carl Linnaeus ne-a învățat să clasificăm natura: regn, filum, clasă, ordine, familie, gen, specie, subspecie... Sistemul funcționează perfect pentru plante și animale.

Noi, românii, am aplicat metoda la morală:

• Regnul: Corupția

• Familia: De supraviețuire

• Genul: Protectivă

• Specia: Sub presiune

• Subspecia: Fără alternative

Rezultat: orice abatere își găsește locul în taxonomie. "Nu e corupție rea-rea, e doar Corruptio survivalensis sub presiunea mediului."

De la Eva încoace, am parcurs un drum lung: de la o singură scuză la un întreg sistem de clasificare științifică a scuzelor.

Capitolul II: Principiul incertitudinii morale

Werner Heisenberg a descoperit că nu poți măsura simultan poziția și viteza unei particule. Cu cât măsori mai precis una, cu atât îți scapă cealaltă.

Am identificat ceva similar în morala ethosului românesc: cu cât înțelegi mai bine contextul unui păcat, cu atât îți dispare claritatea despre păcat în sine.

Pe plaiurile mioritice, contextul creează incertitudine morală.

Rezultat: suntem probabil prima societate din istorie care a aplicat fizica cuantică la etică. În universul nostru moral, păcatul poate fi simultan “vinovat” și “nevinovat”, până când cineva îl observă - și atunci "colapsează" către interpretarea care ne convine.

Capitolul III: Când personajul are o sută de fețe

Luigi Pirandello știa: fiecare om e "unul, nici unul și o sută de mii" - are identități multiple, toate la fel de adevărate și false…simultan.

În România anului 2025, oricine devine pirandellian instant:

·      E unul: victima unui sistem care l-a forțat;

·      E nici unul: cel care a dat mită;

·      E o sută de mii: antreprenorul, reformatorul, expertul, simbolul, țapul ispășitor, capra vecinului, martorul, denunțătorul…

Care dintre aceste identități e cea adevărată? Toate. Și niciuna.

Pirandello ar fi fascinat: am creat o societate întreagă de personaje în căutarea unei morale. Doar că autorul - adică noi - am uitat să scriem piesa.

Capitolul IV: Gravitația … suspendată

Isaac Newton a descris gravitația: tot ce urcă, cade. Lege universală.

În morală, noi românii am suspendat gravitația prin consens popular. 82% din populația urbană (sursa: Frappe Digital, 2024) confirmă: păcatul poate “pluti în sus” dacă îi dai suficient context.

Aceasta plasează moralitatea noastră într-un plan unde legile “fizicii morale” nu mai au relevanță. Rezultatul? Trăim într-un univers paralel unde efectele nu mai urmează cauzele, unde explicația devine mai importantă decât fapta.

Capitolul final: Evoluția completă

De la Eden până astăzi, am “evoluat”:

Eden: "Nu" înseamnă nu.

Linnaeus: Depinde ce fel de "nu".

Heisenberg: "Nu"-ul e relativ la context.

Pirandello: Există o sută de tipuri de "nu".

România 2025: 82% spun că "nu" poate însemna "da", în anumite condiții.

Am ajuns să fim atât de sofisticați în înțelegerea păcatului încât am uitat să mai fim simpli în recunoașterea binelui.

Poate că asta e neoșa noastră evoluție ca specie: de la oameni care știau să distingă binele de rău, la experți în a explica de ce această distincție e... complicată.

P.S. Întrebarea care plutește în aerul unei societăți mult prea sofisticate pentru simplitatea morală: În momentul în care devii expert în taxonomia păcatului, mai poți vedea pur și simplu... binele?

P.P.S. Și dacă tot vorbim de simplitate: cine mai aruncă prima piatră când suntem atât de ocupați să îi studiem... taxonomia?